Cel puţin trei aspecte frapează de la bun început în formularea acestei întrebări.
În primul rând faptul că întrebăm „Cum” şi nu „De ce?” nici „Ce înseamnă să vorbim despre Dumnezeu?”, nici măcar „Cine este Dumnezeu?” sau mai simplu „Ce înseamnă a vorbi?”. Procedăm de parcă întrebările „ce” şi „de ce” ar fi deja rezolvate, ca şi cum am şti precis din start despre ce/cine e vorba şi de ce trebuie să o facem, şi nu ne-ar mai rămâne decât să ne gândim cum să o facem, adică ce mijloace să folosim. (…)
Întrebarea „cum” ne orientează direct spre practică. Întrebările „ce” şi „de ce” ne lasă la nivelul teoriei. Întrebarea „cum” ne obligă să coborâm din cerurile speculaţiei abstracte, pentru a ne raporta fără ocolişuri la concretul existenţei. Ştiinţa modernă are tendinţa generală să neglijeze întrebările „ce” şi „de ce” în favoarea lui „cum?”. Vrea să afle „cum merge?”, „cum funcţionează?” pentru o mai mare putere de control. Nimic mai practic, desigur, dar tocmai din acest motiv viziunea aceasta se reduce la una pur utilitaristă… Întrebarea fundamentală nu mai este cea a bătrânei metafizici „Care este cauza fiinţelor?”, ci se enunţă în termeni pragmatici, al căror caracter concret şi constructiv sare în ochi: „Unde e telecomanda?”.
Cine întreabă „cum?” înainte de a şti „de ce” cade în această fascinaţie a telecomandei. Acest lucru se întâmplă şi în interiorul Bisericii. Mulţi îşi închipuie că punctul decisiv al „noii evanghelizări” (ceea ce o va face „nouă”) constă în adoptarea „noutăţilor”, ameliorarea metodelor de comunicare, folosirea noilor tehnologii. Evanghelia nu funcţionează suficient de bine prin ea însăşi. Ne trebuie Evanghelia plus multimedia, Faţa lui Dumnezeu plus Facebook, Sfântul Duh plus Twitter. Vestea cea Bună era în aşteptarea Ştirilor…
Lumea noastră pe aceste şine merge. Înmulţim mijloacele, însă nu mai ştim scopul lor, devin ele însele scopuri. Se perfecţionează şi ne măresc fără încetare „puterea”, şi nu fac în realitate decât să ne distragă atenţia de la pierderea oricărui sens. (…) Nu mai ştim ce e important să comunicăm şi atunci nu mai comunicăm decât comunicarea. Oamenii trebuie să comunice între ei, iată ce trebuie, iar mijloacele de comunicare trebuie să fie din ce în ce mai fluide şi mai atrăgătoare. Şi devin atât de atrăgătoare încât sfârşesc prin a împiedica însăşi comunicarea, devenită atât de fluidă încât nu mai aflăm nimic solid.
Ai telecomanda în mâini, nu mai contează programul, le poţi schimba cum vrei. Multimedia devine o chestie în sine, nu mai contează dacă e vorba de ceva care merită, atâta vreme cât e ceva „super”, „cool”, „fun”… Golită de orice conţinut, comunicarea nu ne mai înspăimântă prin goliciunea ei, căci este distractivă. Mijlocul fără scop devine din ce în ce mai ludic.
Astfel, nu-l mai vezi pe omul pe lângă care treci, captivat fiind de ecranul pe care-l ţii în mână. La urma urmei, însuşirile virtuale ale tipului respectiv sunt mult mai „super”, „cool”, decât el însuşi, lihnit de foame şi imposibil de downloadat. Şi de altfel, ce-aţi avea să vă spuneţi? Dialogul e periculos. Riscă să-ţi deschidă ochii asupra celuilalt şi să-ţi aducă aminte că şi tu trebuie să mori în curând. Simplul fapt de a-l privi în faţă îţi dezvăluie prea mult duritatea vieţii. Deci cel mai bine e să te îndepărtezi şi să te conectezi cu el pe vre-un forum, să schimbaţi poze pe „zidurile” voastre, într-un cuvânt comunicarea voastră să ascundă nulitatea a ceea ce vă spuneţi.
A întreba „cum să vorbim?” ne îndepărtează de celelalte întrebări „ce/cine?” şi „de ce?”, şi astfel e o plasă. Căutăm să ştim cum să vorbim de Dumnezeu în secolul nostru hi-tech, însă de la bun început a câştigat secolul. Ne-a convertit fară ca măcar să ne dăm seama.
(După: F. Hadjadj, Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Traducere şi adaptare în română: fr. Dan)
dar în acelaşi timp să avem voinţă, pentru a ne descoperi demnitatea şi a fi umili… Să privim, deci, la Maria, care îl primeşte pe Isus şi îl dăruieşte celorlalţi.
